Dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba nimic

Am ales un drum, și l-am ales cu un motiv. Merg înainte cu deciziile mele și sunt conștientă că toate au un preț. Doar că uneori nu-mi place prețul pe care-l plătesc. Când mă îndrăgostesc, de exemplu. Nu, nu atunci. Atunci când deși sunt îndrăgostită până peste cap, trebuie să-l las să plece. Și nu pentru că el nu mă îndrăgește sau chiar iubește, ci pentru că nu poate accepta că lucrez în domeniul asta și mă culc și cu alți bărbați. Îl pot condamna pentru asta? Nu. Nici măcar nu mă pot supăra, pentru că-l înțeleg. Eu știu că este o diferență între muncă și viață personală. Știu, că ceea ce fac cu clienții nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă între noi. Și mai ales nu afectează sub nici o formă ceea ce simt pentru el. Eu știu, dar lui cum îi explic? Uneori știe și el, creierul lui pricepe, dar instinctul îl împinge spre gelozie. Și cum lupți cu asta? Eu cum să lupt cu instinctul lui? El cum să o facă? De fapt, se poate măcar?

Mă întristează când văd în ochii lui admirație, simt iubire/afecțiune în îmbrățișări, pasiune în atingeri și regret la plecare. Și știu că nu o să ne mai vedem. Nu spune nici unul dintre noi nimic, dar știm amândoi. Probabil. Eu știu. Dar totuși mai sper un timp, până la urmă, cine știe? Poate m-am înșelat. 🙂 Nu s-a întâmplat încă. Și cu toate că parcă accept mai ușor, e din ce în ce mai greu să renunț la un bărbat deosebit. Poate și pentru că întâlnesc bărbați care mai de care mai minunați. Sau cel puțin trăiesc niște clipe de neuitat. Nu e trist? Alții ar putea să se bucure mult și bine de aceste clipe, dar nu le trăiesc niciodată. Eu le trăiesc, dar trebuie să renunț la ele mereu. Nu știu cum e mai bine. Bine, știu. Cu toate că e greu să le eliberez, nu aș vrea să nu fi existat. Dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba nimic. Așa că rămân cu amintirile și mă împac cu gândul că rămân și eu o amintire pentru el. O amintire la care se va gândi cu drag și după mulți ani. La fel voi face și eu. Poate ne vom gândi “ce ar fi fost, dacă…?”. Dacă aveam eu altă meserie, dacă putea el să o accepte pe asta, dacă ne întâlneam în altă etapă al vieților noastre. Dar nu vom afla răspunsuri niciodată. Am încredere însă, că totul se întămplă când trebuie și cu un motiv.

Uneori mă cuprinde nostalgia, și retrăiesc momentele acelea superbe. Uneori mă gândesc, că poate și el își aduce aminte de ele. Uneori chiar îmi spune că și-a adus aminte. Într-un film sau roman, scena asta pare destul de romantică, cel puțin mi se părea mie, când vedeam sau citeam ceva asemănător. Chiar îmi doream să le trăiesc. Poate simțeam de pe atunci ceva, știam ce drum mă așteaptă. Dar în viața reală nu este chiar așa. Și totuși, dacă aș da timpul înapoi, nu aș schimba nimic. Poate că mă zbat pe moment, dar până la urmă accept. Poate că amintirile sunt dulci cu o urmă de gust amar, dar sunt ale mele și mi-s dragi. La fel cum mi-au fost și bărbații, care mi le-au oferit.

 

Așa există în sufletul meu, așa am împărtășit. De data asta bucăți de suflet.

Monica Pop

 

Sursă foto: http://nikkinightbloom.deviantart.com/art/Femme-Fatale-269614238

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s