Fără frică nu poate exista curajul

Dar ce se întâmplă când frica e mai mare și învinge curajul? Uneori nimic, alteori tragedii. Alteori nu facem legătura și tragedia se ascunde după nimic.

Cred că una dintre cele mai mari frici la ora actuală este frica de iubire. Frica de a iubi și frica de a fi iubit. Absurd, nu? În același timp, iubirea este una dintre cele mai fundamentale nevoi omenești. De aceea acceptăm multe chiar și pentru iluzia ei. Asta dacă sau până când ne permitem. Până când nu ne umple frica.

Văd în jurul meu mulți oameni, care trăiesc această frică, mai conștient sau mai inconștient. Îmi aduc aminte de niște vremuri, în care atunci când omul se îndrăgostea încerca să facă tot posibilul (sau cel puțin multe) ca să arate că-i pasă, că e interesat. Acum omul face tot posibilul să arate că nu-i pasă. Ca celălalt să nu cumva să se prindă, să știe, să fie sigur. A devenit totul un joc de putere. S-a întors lumea cu curu`-n sus? Sau asta înseamnă viața adultă? Sau nu văd eu bine? Da, există excepții, le văd și eu din când în când, dar vorbesc de general. Și în general e vorba despre un joc de putere, care vine din cauza mecanismului de autoapărare dezvoltat de-a lungul timpului. Nu am crezut vreodată că la un moment dat voi face parte din “gașca” asta, dar iată-mă aici.

Concurăm pentru o putere presupusă, deși acest fel de putere nu există în iubire. Când iubești îi acorzi automat o putere mare celeilalte persoane. Puterea de a te răni. Și după un timp, parcă nu mai vrei să acorzi puterea asta nimănui. Nu, după ce 1-2-3 persoane s-au folosit de ea. Nu, după ce ai iubit și te-ai simțit în siguranță și ai avut încredere și dintr-odată s-a dus totul. Când ai trăit în propriul rai creat pe Pământ, apoi s-a spulberat totul. Și l-a spulberat cel pe care l-ai iubit. Cel care te-a lăsat să te apropii, dar numai până la un punct. Cel care ți-a arătat cât de bine poate fi. Cel care te-a iubit și el la rândul lui. Dar nu îndeajuns de mult încât să te lase cu adevărat aproape. Nu îndeajuns, încât să-și înfrunte propriile frici și demoni. Că era mai ușor să le nege. Era mai ușor să fugă, chiar dacă asta însemna suferință pentru amândoi. După ce ai văzut că se poate întâmpla și asta, cum să mai ai curajul să iubești? Cum să mai ai încredere? În cine? Te poți aștepta ca o persoană, care nu te iubește să te rănească. Doare, dar știi măcar de ce și cum s-a putut întâmpla. Dar când știi că te iubește, când simți în vibrația dintre voi, vezi în ochii lui, auzi în vocea lui când îți spune numele și totuși. Totuși pleacă. Sau te respinge. Și parcă vezi în ochii lui, cum zidurile se ridică. Iubirea e încă acolo, dar e închisă între ziduri masive, de care tu nu poți trece. Cum să mai ai curaj?

Nu mai ai. Nu mai avem. Și este de înțeles, însă nu ne duce înainte. Fiecare avem în spate un bagaj emoțional, mai greu sau mai ușor. Ideea ar fi să nu lăsăm bagajul să conducă. Niciodată când plecăm la un drum, nu ne băgăm în portbagaj și punem bagajele la volan. Pentru că știm care ar fi rezultatul: am sta  pe loc, până ne-am sufoca în portbagaj. Sau am muri de sete. Sau de foame. Sau de plictiseală. Nu contează. Ideea e că nu facem niciodată asta. Dar atunci de ce facem asta, când mergem pe drumul vieții? De ce stăm în portbagaj în propria viață, lăsând bagajele emoționale să conducă? Și dacă tot am făcut-o, cum de nu ne dăm seama că stăm în portbagaj? Și dacă o facem, de ce nu ieșim de acolo? De frică. Și din cauza confortului. Suntem în stare să ne aranjăm portbagajul atât de frumos, încât să avem impresia că ne e bine acolo. Că măcar nu există pericole. Dar nu ne dăm seama sau mai exact nu vrem să ne dăm seama, că murim încet de foame. De foame de iubire.

Trist, așa-i? Dar se poate altfel. Se poate să ieșim din portbagaj, să luăm bagajul de la volan, să-l desfacem și să conștientizăm ce se ascunde în el, apoi să-l punem la locul lui, în portbagaj. Nu putem să-l aruncăm, îl vom purta mereu cu noi, dar putem să conducem noi. Putem să decidem noi încotro mergem și cu cine. Așa putem să ne întâlnim cu alți oameni, care stau la volan și putem să trecem pe lângă mașinile conduse de bagaj. Dar cât timp stăm în portbagaj ce putem observa în jurul nostru?

 

Așa există în sufletul meu, așa am împărtășit.

Monica Pop

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s