Adulții din ziua de azi…

Am tot auzit povești despre cum unii copii (sau chiar adulți) își bat joc de alții, uneori într-un mod chiar dureros/traumatizant. Bullies, așa se numesc în engleză, în română nu știu cuvânt pentru ei. Și sper să nici nu existe niciodată. Sper ca fenomenul să dispară, înainte să inventăm un cuvânt pentru el.

Știam de acest fenomen din filmele americane, dar mă gândeam că e ceva specific lor sau cel puțin specific vestului. Chiar credeam că la noi nu există așa ceva. Credeam că noi suntem un popor mai simțit, mai axat pe valori sociale și care ne ajutăm la greu în loc să dăm în cineva, care e oricum la pământ sau să vrem neapărat să punem pe cineva la pământ. Credeam că suntem mai uniți.

Zilele trecute mi-a povestit o prietenă despre un băiețel, al cărui părinți sunt divorțați și care se plânge că la școală ceilalți își bat joc de el, pentru că nu are tată. Acum eu știu că copii nu înțeleg ceea ce e diferit, că nu știu cum să reacționeze și ajung destul de ușor să râdă de ceva ce nu înțeleg. Dar de ce le-a dat Dumnezeu părinți? De ornament? Rolul părinților nu ar fi să-i ghideze pe copii prin viață? Să le explice lucruri pe care nu le înțeleg și să le explice cum e frumos să se poarte? Sau și mai bine, să le explice că dacă te doare ceva nu ai nevoie ca cineva să mai pună sare pe rană și că dacă tu simti așa și celălalt simte la fel și că nu câștigi nimic din faptul că treci cu bocancii prin sufletul cuiva? Să le arate drumul de mijloc, pe care dacă mergi nu calci peste cadavre, dar nici nu te lași batjocorit?

Ori am trăit eu într-o comunitate mai ciudată, ori am fost foarte norocoasă, ori pur și simplu pe vremea copilăriei mele nu au existat astfel de lucruri, dar cert este că nu țin minte să se fi întâmplat așa ceva, pe unde am crescut eu. Cu toate că ar fi existat motive, pentru care să fiu eu cea batjocorită: eram grasă, nu aveam părinți și mă creșteau bunicii, scandalurile erau frecvente la noi în casă, lucru de care știa tot satul, nu eram o familie înstărită și de obicei nu aveam lucuruile pe care le aveau ceilalți copii (jucării, haine, cărți, caiete, serbări, etc). Puteam să fiu batjocorită greu pentru toate astea, pentru oricare dintre astea, dar n-am fost niciodată. Nici în generală și nici când am ajuns la oraș, la liceu. Dacă ei au avut ceva și eu n-am avut, am primit. Dacă eram tristă, m-au consolat. Dacă era scandal la noi, de multe ori mă chemau la ei acasă până trecea furtuna. Nu țin minte să mă fi simțit vreodată exclusă sau batjocorită. Dar între noi erau copii în situații și mai proaste ca a mea, mai săraci sau cu un părinte decedat, bolnavi mintal, care nu ajungeau la școli specializate sau care pur și simplu prindeau mai greu. Îi ajutam și pe ei dacă puteam, iar dacă nu, măcar îi lăsam în pace. E adevărat că nu țin minte să fi întâlnit un adult, care să ne fi învățat altfel. Bunicii, învățătoarea, profesorii, preotul, oamenii din sat, toți ne-au învățat să ne comportăm frumos cu oricine. Ne-au învățat sau poate ne-au arătat mai mult, că chiar dacă nu-ți place de cineva, nu trebuie să-i faci rău. Doar ține-te departe de el și atât. Și nici nu știam ce înseamnă comportamentul pasiv agresiv. Dacă am avut divergențe, ne-am insultat cu “prost” și alte variante înflorite de ale lui sau dacă era mai grav ne-am bătut o tură și ne-am dus mai departe. Dacă era foarte foarte grav, ne-am pârât la învățătoare sau la părinți. Apoi a doua zi ne jucam împreună din nou. Poate chiar în pauza următoare.

Acum stau uimită și clipesc ca vițelul la poarta nouă, nefiind capabilă să înțeleg de unde a apărut răutatea asta  în unii copii de azi? Nu generalizez, știu că nu toți copii sunt așa. Știu, văd că sunt copii crescuți frumos, care se joacă, se mai ceartă, și își rezolvă problemele, așa cum pot ei pe moment. Dar ce se întămplă cu ceilalți? Și de ce se înmulțesc ceilalți? Ce spune asta despre noi, adulții de azi?

Știu, știu, nimeni nu-și învață copilul așa. Nu voit. Dar poate ar fi timpul să realizăm odată, că cei mici nu învață aproape nimic din ceea ce le spunem, învață din ceea ce văd că facem noi. Și de multe ori fac ceea ce le forțăm noi să facă. Dacă părintele are un aer de superioritate (în general, nu față de copil), la fel va avea și copilul. Dacă acasă nu are voie să-și exprime frustrarea, nervii sau absolut orice emoție trăiește, le va exprima acolo unde poate. Dacă părintele bârfește, batjocorește, la fel va face și copilul. Dacă părintele cere respect, dar nu oferă la rândul lui, la fel va face și copilul cu cei care poate.

Poate ar fi bine să ne cunoaștem și responsabilitătile acestea de părinte, nu doar cele materiale. Poate ar fi bine să observăm că a ghida un copil în viață nu înseamnă doar școală, reguli și socializare superficială. Și poate înainte de toate ar fi bine să învățăm noi cum să-i tratăm pe ceilalți, că prea am devenit prinți și prințese, care credem că ni se cuvine totul, care avem drepturi, dar nu și obligații.

 

Așa există în sufletul meu, așa am împărtășit.

Monica

2 thoughts on “Adulții din ziua de azi…

  1. In ziua de azi multi copii sunt crescuti dupa legea junglei (in lumea “civilizata”): da din coate, calca-i pe altii in picioare ca doar asa reusesti in viata.
    Parinti care au asemenea frustrari si le transmit mai departe copiilor, fara sa fie constienti de efectele pe termen lung.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s